Rolul Social si Rolul Teatral

Rolul Social și Rolul Teatral
”În viaţă, rând pe rând, schimbăm roluri cu o rapiditate de care nici chiar noi nu suntem conştienţi. Rolul nostru social e dat de „cetate” – mai exact de aştepările celorlalţi. Interacţionând cu terţe persoane, comportamentul nostru se ajustează în funcţie de raporturile dintre noi. Plecând de la partitura dată de statutul relaţiei, rolul se dezvoltă în funcţie de personalităţile celor implicaţi şi de trăsăturile care îi definesc pe fiecare în parte.”
Însă, pentru cât timp și până unde? Cu cât interacțiunea este mai îndelungată cu atât persoana poate să nu ducă mult timp ”rolul”. Astfel, se poate întâmpla ca personalitatea cel puțin a unuia dintre cei care își joacă rolul să primeze și prestația să treacă dincolo de interpretare, dincolo de fațetele imaginate de jucător despre rolul jucat. Un actor, dacă nu duce rolul congruent până la final, poate fi considerat slab pe scena teatrului, însă un om, în viața de zi cu zi, dacă nu-și duce rolul până la capăt poate fi cumva considerat congruent? Și deci, un om congruent poate fi considerat un actor slab pe scena vieții sale? A fi altceva, într-un rol de viață, decât ești tu în sinea ta este incongruența. Căci ce înseamnă ”a fi congruent?” Înseamnă că ”valorile și filosofia ta de viață, ceea ce spui și ceea ce faci sunt în acord ..., înseamnă că există la nivel intim un acord între stările afective și credințele pe care le expui .” (Dicționar de Psihologie, R.Doron)

Cunoaștem foarte bine, des întâlnita expresie a lui Aristotel: ”omul este o ființă socială”, dar mai puțin viziunea lui Aristotel despre om: „ ...omul este din natură o fiinţă socială, pe când antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale, este ori un supraom ori o fiară… ”
Astfel, ”complexitatea vieţii cotidiene e dată de multitudinea de roluri pe care le interpretăm. Ele coexistă în fiecare moment în noi, însă nu se manifestă concomitent.” La unii dintre noi...
”Această „schizofrenie” se datorează oglindirii persoanei în ceilalţi. Fiecare „celălalt” se raportează la noi diferit şi are aşteptări diferite. E poate facil să credem că suntem suma părerilor celorlalţi despre noi – că fiecare persoană cu care intrăm în contact ne oglindeşte şi asamblând toate aceste reflexii obţinem o imagine aproape de ceea ce reprezentăm de fapt.”

Așa putem vorbi despre imaginea de sine și stima de sine, nu? ”Sfatul medicului” sau ”Sfatul psihologului” este să avem un nivel al imaginii de sine apropiat de nivelul stimei de sine. O altă congruență...
Definițiile din manualele de psihologie ar fi despre: imaginea de sine ca acea particularitate care se conturează în parte din propria noastră experiență, dar rezultă și din modul în care ceilalți oameni se comportă față de noi. Procesul constituirii imaginii de sine parcurge mai multe etape, de la reprezentarea proprie despre noi înșine, continuând cu imaginea pe care celălalt și-o formează despre noi, apoi reflectând asupra imaginii de sine, din perspectiva corespondenței/congruenței sau necorespondenței/incongruenței între aceasta și judecata celuilalt. Stima de sine reprezintă apoi, modul în care ne evaluăm pe noi înșine în raport cu propriile așteptări și cu ceilalți și este direct proporțională cu conștientizarea valorii noastre.
Astfel, ”odată cu abandonarea dreptului la autodeterminare acceptăm ca adevăr general valabil o impresie – colectivă, e drept, dar impresie. Oglindirea nu poate să fie fidelă până la capăt, intervenind în instrumentul de receptare şi personalitatea, intuiţia, gândirea, cultura generală, în fine, tot ceea ce constituie oglinda celuilalt.”

Altfel spus, oglinda celuilalt este de fapt, în analiză, materialul din care este confecționată și mai ales procesul de fabricare, șlefuire. ”Aşadar, suntem totalitatea oglindirilor noastre imperfecte în raport cu noi; prefăcute de accepţiunea mai mult sau mai puţin fidelă a unui celuilalt multiplicat. Prin urmare, se poate spune că persoana nu e totalitatea rolurilor, ci ceea ce rămâne când rolurile încetează să mai fie jucate.”
Ceea ce este de-a dreptul derutant pentru evaluatorii sau acei spectatori înverșunați ai vieților celorlalți, este că, cu cât omul este mai congruent, cu atât misiunea lor de a găsi acel ”ceea ce nu se vede” devine grea, imposibilă sau suspectată de a fi deturnată de vreun complot stabilit între omul și interpretul care îi poate sta în față. Păi da, pentru că este greu de crezut că ” în viaţă, actorul e foarte rar în afara rolului”. Dar, aceasta nu înseamnă că nu există oameni care ”ŞTIU EXACT CÂND ŞI CÂT SĂ INTERACŢIONEZE CU FIECARE”.
Sursa- Alina Epîngeac
Comentarii- COMĂNEANU MARIA