Lingura de lemn - Povestea bătrânilor
”Uneori mă uit la o stradă aglomerată și mă gândesc că peste o sută de ani vom fi cu toții morți. Probabil o altă femeie se gândea la același lucru pe aceeași stradă acum o sută de ani. Poate că totuși, la fel ca mine, ea se consola cu gândul că dragostea se perpetuează și continuă să trăiască prin următoare generație, fiind transmisă prin obiceiurile legate de iubire pe care le inoculăm elevilor, copiilor și prietenilor noștri. Sunt înconjurată de picturile mătușii mele care a murit, port pe deget inelul mamei mele care nu se mai află printre noi și am în inimă cuvintele care încă mă îndeamnă să-i spun fiicei mele să „fie atentă“ de fiecare dată când iese din casă. Sarcasmul tăios al bunicului trăiește în tatăl meu și în mine, așa că bunicul nu a murit cu adevărat. Când fiica mea pregătește un model de cusut, pasiunea mea pentru lucrul cu acul trăiește prin ea. Acest proces emoționant, care leagă oamenii într-o cascadă de amintiri de-a lungul generațiilor, poate fi simbolizat prin anumite obiecte care sunt transmise împreună cu învățăturile. Eu sunt mândra posesoare a unei linguri de lemn atât de uzate, că arată ca un ciot. În anii 1960, când se amesteca fără ajutorul instrumentelor electrice, mătușa m-a învățat să fac o cremă de prăjitură din unt și zahăr; am folosit mereu aceeași lingură. Încă de-atunci lingura era uzată; la rândul ei, mătușa o folosise în copilărie. Acum folosesc mixerul, dar când văd lingura în sertar, îmi dau lacrimile dacă sunt într-una din zilele acelea sensibile. Mătușa va fi uitată în cele din urmă; poate că fiica mea nu le va vorbi copiilor ei despre ea; dar sunt sigură că fiica mea va ști povestea lingurii și-și va învăța copiii să facă prăjituri. Împreună cu rețetele de prăjituri, ea va transmite și iubirea pe care am primit-o de la mătușa mea. O, da, mătușa va continua să trăiască, chiar dacă numele ei va fi pomenit din ce în ce mai rar și lingura va fi aruncată.” (de F. Pery)
O poveste...
Poveștile ne permit să ne gândim la noi înșine într-un fel sau altul.
Viktor Frankl, în cartea sa, ”Omul în căutarea sensului vieții” își spune povestea supraviețuirii după privarea de libertate în lagărele de concentrare de la Auschwitz, atunci când și-a dat voie să depășească experiența suferinței prin crearea unei lumi a libertății în propria minte, cu ajutorul imaginației sale.
La fel, specia noastră și-a condiționat supraviețuirea de faptul că a ascultat povești, cântece și ritualuri. Transmise de bătrâni!
Dar azi și acum, într-o lume a știrilor 24 de ore din 24 de ore am învățat să deținem și să ne menținem preocuparea față de poveștile acestea - criza perpetuă și lucrurile negative care se întâmplă zi de zi, an de an în întreaga lume.
Și așa am uitat poveștile bătrânilor noștri. Am uitat că odinioară aceștia le spuneau tinerilor, ca apoi când și ei deveneau bătrâni, să le spună urmașilor lor...
- Mai vor bătrânii noștri să-și spună poveștile?
- Noi mai știm să-i ascultăm?
- Vom ști ce povești să spunem urmașilor noștri?
- Și dacă nu mai știm, ce auzim de fapt?
Ne auzim doar propriile povești, iar și iar, la nesfârșit. Ni le spunem când spălăm vasele, ni le spunem când stăm în așteptarea revenirii conexiuni la internet, ni le spunem când nu avem somn. Ni le tot spunem pentru a ne menține sentimentul propriei identități și pentru a ne integra întreaga gamă de emoții.
Însă, ce se poate întâmpla cu mințile noastre dacă din afară auzim cele mai multe povești despre atrocități, războaie, lăcomie și din interior ascultăm aceleași povești despre fanteziile noastre, despre temele în care de fapt am rămas blocați, undeva prin trecut?
De fapt, în acest fel ne modelăm mințile - pentru că mințile noastre sunt modelate de povești.
Zilele trecute am consiliat o femeie într-o problemă legată de comportamentul fiului ei de 4 ani și jumătate, comportament marcat de manifestarea nemulțumirilor lui în mod exploziv, repetat și justificat de existența unui ”ceva care nu îl lasă să se mai oprească”.
Fascinant, cum mintea unui copil atât de mic, a creat o lume imaginară, cu o poveste în care s-a refugiat atunci când în realitatea sa familiară nu există nicio scăpare. Fascinant cum și adulții, precum tatăl intelectual al copilului, pot rămâne pe veci în aceleași lumi în care nu vor decât să creadă că au succes și pot învinge.
Astfel, mă întreb: de ce nu ne este teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla cu mințile noastre dacă alegem să ”ascultăm” aceleași povești?
Viețile noastre încep prin a fi invizibil ”ursite” de o poveste, apoi ne urzim singuri poveștile.
Așa și eu, în acea seară mi-am dat voie să mă imaginez în jurul unui foc imens alături de bătrânii mei dragi, ”(re)ascultându-le” poveștile, onorându-le pildele și golindu-mă de povestea mea pentru a lăsa locul alteia.
Autor:
Psiholog Principal/Psihoterapeut Specialist
Formator Supervizor